previous arrow
next arrow
Slider

CE FACI PENTRU TINE, PIERE ODATĂ CU TINE. CE FACI PENTRU ALȚII... RĂMÂNE!

CUM AM PARTICIPAT LA REVOLUŢIE ÎN ZILELE DE 21 ŞI 22 DECEMBRIE 1989

REVOLUTIA ROMANA IN CENTRUL BUCURESTIULUI (21 DECEMBRIE 1989)

În ziua de joi 21 decembrie 1989, şeful meu (inginer electronist) m-a trimis la Piaţa Romană să cumpăr nişte componente electronice de care aveam mare nevoie în secţia de producţie. Când am ieşit din magazinul “Electrotehnica” (situat vizavi de staţia de metrou “Piaţa Romană”) am văzut o coloană de 30-40 de oameni care scandau “JOS COMUNISMUL!” şi mergeau pe carosabilul Bulevardului Magheru, îndreptându-se spre Piaţa Universităţii.
Când i-am văzut pe acei oameni, am trăit un moment de bucurie, greu de descris în cuvinte, m-am alăturat lor şi am început să scandez şi eu. Nu-mi venea să cred ce se întâmpla! Parcă aşteptam de-o viaţă acest moment… Aveam doar 20 și ceva de ani şi eram FERICIT că era pentru prima oară în viaţa mea când puteam să mă exprim în mod LIBER, să le spun tuturor cu glas tare despre ceea ce cred. Mi-era şi teamă… mă gândeam că era periculos să merg alături de coloana de manifestanţi şi mai ales să rămân alături de ei. Era în jurul orei 13 şi am ajuns cu toţii chiar lângă PARKING CICLOP adică foarte aproape de Hotelul Intercontinental.
Odată ajuns acolo, am fost foarte bucuros să constat că suntem câteva sute de oameni şi NU AM MAI PLECAT DE-ACOLO PÂNĂ LA ORA 21.30. De jur-împrejurul nostru, se aflau cordoane ale forţelor de securitate, noi aflându-ne chiar pe carosabilul Bulevardului Bălcescu, cu “Parking Ciclop” şi Universitatea (mai bine zis Facultatea de Arhitectură) pe stânga, cu Hotelul Intercontinental în dreapta şi cu trupele antiteroriste USLA (am aflat ulterior că aşa se numeau) la 30 metri în faţa noastră. Aceşti indivizi erau flancaţi de TAB-uri (transportoare auto blindate), erau foarte bine echipaţi cu căşti de protecţie, scuturi şi bastoane de cauciuc. Mai târziu, în spatele acestor oameni, au apărut şi militari. Ne uitam în ochii lor şi le strigam “Pe cine apăraţi? Şi voi aveţi copii! Şi voi aveţi părinţi! Nici voi nu aveţi pâine!” Din nefericire, cei de la trupele USLA aveau o privire de fier și erau instruiţi să nu aibă niciun sentiment, nicio milă, nicio înţelegere faţă de noi… Trebuie să recunosc că acest lucru ne inspira teamă (cel puţin mie) şi ne dădeam seama că este foarte periculos şi chiar riscant pentru vieţile noastre să rămânem acolo, dar cu toate acestea, strigam cu toţii într-un glas “NU PLECĂM! NU PLECĂM!”

Pe de altă parte, am prins un curaj nebunesc atunci când am văzut vreo trei persoane (printre care era şi o tânără) urcându-se sus pe reclama “PARKING CICLOP” (care era destul de înaltă) şi fluturând acolo steagul României cu o gaură din care lipsea secera şi ciocanul (stema comunistă). Ei aveau un curaj incredibil şi strigau cât puteau de tare împotriva dictaturii comuniste. La un moment dat, unul dintre ei a dat citire unui Comunicat care începea cam aşa: “Români! Noi, Frontul Democrat Român (parcă așa îmi aduc aminte că a spus) CEREM DEMISIA DICTATORILOR NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU! CEREM ALEGERI LIBERE ŞI DEMOCRATICE ÎN ROMÂNIA! CEREM…” Nu mai ştiu exact ce mai cereau dar îmi curgeau lacrimi de fericire pentru că trăiam asemenea momente istorice cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă… Am fost un privilegiat să pot trăi acele clipe măreţe pe care nu le voi regreta şi nu le voi uita niciodată!

Cele mai groaznice momente pe care le-am trăit, au fost între orele 17 şi 18 dar şi în jurul orei 20. Au fost perioade în care aveam senzaţia că s-a declanşat iadul pe pământ. Nu credeam că voi mai scăpa cu viaţă, mai ales când deodată, peste capetele noastre, am auzit zgomotul infernal al gloanţelor trasoare a căror traiectorie luminoasă a umplut cerul negru (deja se întunecase). Oamenii au început să huiduie şi alergam disperaţi în toate părţile, după care ne întorceam înapoi şi strigam “NU PLECĂM! JOS DICTATORUL!” În unele clipe, nu credeam totuşi că vom fi omorâţi, mă gândeam că este imposibil să ne împuşte pe toţi… În alte momente, trăiam nişte sentimente amestecate, bucurie/fericire cu spaimă/groază că vom fi omorâţi fără milă! M-am ferit de tunurile cu apă ale pompierilor care încercau să ne disperseze şi am alergat cât am putut, dar unii dintre noi n-au mai apucat şi am văzut cum puternicile jeturi de apă îi izbeau de zidurile Universităţii cu o forţă incredibilă…

În acest timp, în Biserica Evanghelică se făceau rugăciuni (era joi seara şi credincioşii aveau program de rugăciune între orele 18 şi 20). În jurul orei 19.15 m-am retras din mijlocul manifestanţilor dar nu cu gândul de a pleca acasă ci de a-i anunţa şi pe alţi tineri credincioşi evanghelici să vină cu mine şi să participăm la Revoluţie. Am avut emoţii mari pentru că atunci când am ieşit din Piaţa Universităţii, am constatat că eram înconjuraţi de cordoane ale trupelor de securitate şi mi-a fost teamă că mă vor vedea şi mă vor aresta. Eram foarte răguşit şi abia mai vorbeam, lucru care m-ar fi dat imediat de gol dacă aş fi trecut prin filtru. Am găsit totuşi o zonă pe unde m-am strecurat şi am ieşit spre Piaţa Rosetti, am ajuns la un telefon public (nu existau telefoane mobile în România) am introdus moneda şi am sunat la biroul Bisericii. Cu o voce de nerecunoscut, am insistat să fie chemată de urgenţă o bună prietenă (astăzi, ea este scumpa mea soţie şi avem doi copii) şi am rugat-o să vină la mine pentru a rămâne în mijlocul revoluţionarilor, explicându-i că nu putem sta acasă indiferenţi, în timp ce era în joc soarta României. Prietena mea a început să plângă la telefon şi m-a implorat să vin imediat acasă. Văzând că nu mă poate convinge, mi-a spus că va veni şi ea la Intercontinental şi mă va căuta în mijlocul demonstranţilor, ca să rămână cu mine orice s-ar întâmpla. I-am spus să evite cordonul de securitate dintre Piaţa Rosetti şi Universitate şi i-am explicat pe unde să vină la mine fără să se întâlnească cu trupele USLA sau cu militarii. La ora 21.15 prietena mea a ajuns la mine, între demonstranţi, dar a venit împreună cu încă un prieten de-al meu (Nelu). Ei doi, au văzut atmosfera cumplită (de război) care era acolo şi cu lacrimi în ochi, intuind pericolul de moarte în care mă aflam, m-au implorat să renunţ şi să vin acasă cu ei. Foamea, setea şi mai ales epuizarea fizică şi-au spus cuvântul… Eram pe stradă de peste 9 ore, scandasem non-stop, nu mai aveam voce deloc şi începusem să tremur de frig şi să fac hipotermie din cauza oboselii, mai ales că era vorba de o seară de decembrie (eram îmbrăcat de toamnă, nu de iarnă!). Toate aceste aspecte m-au determinat să-i ascult pe prietena mea şi pe Nelu care practic MI-AU SALVAT VIAŢA!!! Dacă ei nu veneau acolo ca să mă ia acasă, nu cred că acum vă mai scriam aceste rânduri… Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat mai târziu la baricadă, după ora 23.30, când Miliția şi Securitatea au omorât peste 35 de oameni şi au arestat sute. După Revoluţie, aveam să aflu că tot în apropiere, mai exact în faţa sălii Dalles, fostul meu coleg CORNEL BALDOVIN (cu care serveam masa împreună în pauzele de lucru la locul de muncă) a fost împuşcat în cap iar părinţii lui l-au găsit la morgă abia după opt zile… Probabil că şi eu aş fi avut aceeaşi soartă dacă nu aş fi plecat acasă la ora 21.30 împreună cu prietena mea şi cu Nelu. Eu cred totuşi că bunul meu coleg Cornel Baldovin a fost ucis chiar în jurul orei 18 (atunci au murit 13 oameni la sala Dalles), nu după ora 23.30 aşa cum spun unii, deci cred că această tragedie s-a întâmplat chiar în timp ce eu mă aflam printre demonstranţii de lângă “Parking Ciclop”, lângă Hotelul Intercontinental. Spun acest lucru pentru că îmi aduc aminte de zgomotul puternic al unor gloanţe (nu mă refer la trasoarele care au fost trase în aer în zona noastră) care totuşi erau trase undeva dar nu spre noi ci spre alţii (probabil spre cei aflaţi în faţa sălii Dalles)… De asemenea, îmi aduc aminte foarte bine că tot în jurul orelor 17-18, două camioane militare au intrat (succesiv) cu viteză enormă peste demonstranţi, noi ne-am ferit şi am scăpat dar cred că mai sus, spre sala Dalles, oamenii au fost surprinşi şi au fost călcaţi şi striviţi de cel puţin unul din aceste camioane dacă nu de amândouă… Sunt sută la sută convins că în acele momente au fost omorâţi câţiva oameni pentru că acele două camioane aveau o viteză incredibilă iar şoferii lor parcă şi-au propus să intre în mulţime şi să strivească oamenii…

CUM AM PARTICIPAT LA REVOLUŢIE – VINERI 22 DECEMBRIE 1989

REVOLUTIA ROMANA IN APROPIEREA SEDIULUI COMITETULUI CENTRAL - ACTUALA PIATA REVOLUTIEI (22 DECEMBRIE 1989)

A doua zi, vineri 22 decembrie 1989, tot nu m-am învăţat minte, fiind încurajat de faptul că am scăpat cu bine şi n-am păţit nimic în ziua anterioară. La ora 8 dimineaţa, am începutul lucrul (testam stabilitatea unor fotodiode care urmau să fie instalate în nişte traductoare fotoelectrice în spectru infraroşu) dar n-am spus nimănui unde am fost cu o zi înainte. Dictatura comunistă încă nu căzuse, Ceauşescu era încă la putere şi mi-era teamă că printre colegii mei ar fi putut exista turnători care slavă Domnului existau din belşug în acele vremuri ca şi în zilele noastre… Mă gândeam că voi fi arestat şi dus în beciurile Securităţii mai ales că vocea mă trăda (aşa cum am povestit mai sus, nu prea mai aveam voce din cauza celor 9 ore în care am scandat continuu “JOS COMUNISMUL! VREM ALEGERI LIBERE! ASASINUL DE COPII! CEAUŞESCU JUDECAT PENTRU SÂNGELE VĂRSAT!”) Unii colegi m-au întrebat de ce sunt atât de palid şi de ce nu mai puteam vorbi… Le-am spus că mă doare rău gâtul şi că trebuie neapărat să fac rost de un Faringosept (dar nu le-am spus DE CE mă durea rău gâtul). La ora 10.00, am decis (în ciuda opoziţiei şefului de secţie) să ieşim pe poartă şi să ne îndreptăm cu orice risc spre sediul C.C. (Comitetul Central) adică în actuala Piaţa Revoluţiei. Ajunşi acolo, am avut bucuria imensă să descopăr zeci de mii de oameni la care se adăugau alte zeci de mii, coloane de muncitori care veneau din fabricile şi uzinele bucureştene ca să participe la Revoluţia Română. Mulţi dintre aceştia AFLASERĂ ADEVĂRUL despre tragedia uciderii a peste 40 de oameni în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie 1989.

În jurul orei 13 (cred că era puţin peste 12.30) am trăit un moment deosebit când am văzut un elicopter decolând în mare viteză de pe acoperişul (terasa) sediului C.C. şi zecile de mii de oameni au izbucnit în urale de bucurie. În acea clipă, asemenea celorlalţi manifestanţi protestatari, am scos şi eu brelocul cu chei şi am început cu toţii să balansăm cheile şi să strigăm cu toată puterea (mai puţin eu care nu prea mai aveam voce) “ŢI-A SOSIT CEASUL! ŢI-A SOSIT CEASUL!” Apoi am pus cu toţii cheile la loc în buzunar şi am început să scandăm : “NOI SUNTEM POPORUL! CEAUŞESCU JUDECAT PENTRU SÂNGELE VĂRSAT!”… Ştiam că în acel helicopter se aflau odiosul dictator Nicolae Ceauşescu împreună cu soţia lui, Elena, o persoană sinistră care s-a remarcat chiar mai bine decât el prin luarea unor măsuri ticăloase care au dus la uciderea multor oameni nevinovaţi ce demonstrau paşnic în timpul Revoluţiei (vezi tragedia uciderii tinerilor manifestanţi din Timişoara în 18 decembrie 1989 şi ordinul Elenei Ceauşescu ca cele peste 40 de cadavre ale timișorenilor să fie aduse în secret la Bucureşti, să fie arse la crematoriu, iar cenuşa lor să fie aruncată la canal).

După foarte puţin timp, revoluţionarii au reuşit să intre în sediul C.C. şi i-am văzut sus pe terasă şi în balconul central, aruncând şi distrugând o grămadă de materiale provenite din birourile comitetului central al partidului comunist. Era o atmosferă greu de descris în cuvinte, ne bucuram enorm, ne îmbrăţişam unul pe altul fără să ne cunoaştem, plângeam de bucurie şi eram fericiţi că AM REUŞIT SĂ ÎNVINGEM DICTATURA COMUNISTĂ!!! Bineînţeles că nici prin cap nu ne trecea despre tragedia care avea să se producă aici după ora 17 la lăsarea întunericului când au murit foarte mulţi oameni, atât civili, cât şi militari.

Nu pot să uit momentele în care diverse personalităţi au început să ia cuvântul în balconul central al sediului C.C. I-am văzut şi i-am ascultat cu atenție pe Ion Caramitru, Ernest Maftei, Mircea Diaconu, şi pe mulţi alţii. Au vorbit şi diverşi ofiţeri care ne asigurau să stăm liniştiţi pentru că armata e cu noi… Unii dintre aceşti ofiţeri erau generali dar nu-i cunoşteam (i-am văzut ulterior şi la televizor dar nu auzisem niciodată de ei până la Revoluţie)

Pe mine m-a păzit Dumnezeu din nou şi la ora 16.30 am plecat acasă, fiind mort de oboseală, după şase ore de stat în picioare, flămând şi însetat, epuizat fizic (în acea vreme, eram destul de tânăr şi nu aveam o rezistenţă fizică deosebită). Când am plecat de la sediul C.C. (Piaţa Revoluţiei) era linişte şi pace, oamenii erau mulţumiţi şi fericiţi că au scăpat de dictatură. Când am ajuns acasă la mama mea în şoseaua Pantelimon, am văzut o coloană de blindate şi imediat mi-am dat seama că se întâmplă ceva grav… Eram în balcon şi vedeam cum tancurile treceau chiar prin faţa blocului mamei mele şi înaintau în mare viteză dinspre fabrica “Granitul” (capătul tramvaiului 55, zona actualului magazin Cora Pantelimon) spre centrul Capitalei de unde eu tocmai venisem de puţin timp. Şenilele tancurilor lăsau urme adânci în asfaltul şoselei Pantelimon şi în memoria noastră… Nu pot uita numărul mare al tancurilor care parcă nu se mai terminau şi mai ales zgomotul asurzitor pe care îl făceau. Mi se părea că începe războiul… Pe la ora 18 am deschis televizorul şi am avut un şoc: REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN DIRECT! La sediul C.C. se dădeau lupte grele între unităţile Armatei, loiale Revoluţiei (deşi iniţial au fost fidele lui Ceauşescu, vezi tragedia de la Timişoara din 18 decembrie 1989) şi “terorişti” adică forţele Securităţii (sau o parte dintre ele, respectiv nişte elemente fanatizate) care încă erau loiale dictatorului. În mijlocul acestor lupte, au fost surprinşi mulţi oameni nevinovaţi dintre care unii n-au mai apucat să ajungă acasă niciodată pentru că au murit în mod stupid din diverse motive (gloanţe ricoşate, etc)

P.S.1 Nu am carnet de revoluţionar şi nu m-au interesat niciodată interesele materiale.
Sunt un simplu om care îşi iubeşte ţara şi care şi-a făcut doar datoria şi nimic mai mult…
Există şi revoluţionari autentici dar există şi unii care deşi n-au participat în niciun fel la Revoluţie, şi-au făcut tot felul de “carnete de revoluţionar”, au tot felul de drepturi şi posesiuni materiale, sunt nişte păduchi care parazitează România… Dar într-o zi, aceşti indivizi vor pune mâinile pe piept, vor închide ochii şi vor merge la Sfânta Judecată înaintea lui Dumnezeu şi mare le va fi pedeapsa!

P.S.2 N-aş fi scris niciodată acest articol şi n-aş fi făcut caz că am fost un umil participant la Revoluţia Română / Evenimentele din 1989 dar am văzut la televizor un discurs înflăcărat care m-a făcut să vibrez, să-mi aduc aminte de momentele unice prin care am trecut în 21 şi 22 decembrie 1989 şi să vă împărtăşesc cu drag toate gândurile de mai sus… Lăsând complet politica deoparte, făcând abstracţie totală de orice simpatie sau antipatie, vă rog să vizionaţi şi voi acest discurs. Eu zic că merită…

ŞI ACUM… UN DISCURS TARE DE TOT…
NU POŢI SĂ RATEZI AŞA CEVA!!!

2 thoughts on “CUM AM PARTICIPAT LA REVOLUŢIE ÎN ZILELE DE 21 ŞI 22 DECEMBRIE 1989”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

REGULI OBLIGATORII PENTRU POSTAREA COMENTARIILOR PE BLOGUL LUI TOMIS THE CAT:

Vă rugăm să comentaţi la obiect, referindu-vă strict la conţinutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene sau “epitete”, atacurile de orice fel la persoana autorului articolului, afişarea de anunţuri publicitare sau linkuri prin care sunt promovate ateismul, satanismul, anticreştinismul, rasismul, fascismul, comunismul, precum şi jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu, se vor sancţiona drastic prin cenzurarea parţială a comentariului, ştergerea integrală a comentariului sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului celui care şi-a permis să încalce acest Regulament.

Blogul lui Tomis the Cat nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora, revenind, integral, autorului comentariului.
error: Content is protected !!