previous arrow
next arrow
Slider

CE FACI PENTRU TINE, PIERE ODATĂ CU TINE. CE FACI PENTRU ALȚII... RĂMÂNE!

C.S. LEWIS – VIRTUŢILE CARDINALE. MORALITATEA SOCIALĂ.

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !

Domnul să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani. Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei. Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu!

CARTEA “CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ AICI LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu.
Citiţi-o şi nu veţi regreta !

VIRTUŢILE CARDINALE

Secţiunea precedentă a fost concepută iniţial pentru a fi transmisă ca o scurtă prezentare la radio. Dacă ţi se permite să vorbeşti numai zece minute, aproape totul trebuie să fie sacrificat de dragul concentrării. Unul dintre motivele principale pentru care am împărţit moralitatea în trei părţi (cu imaginea pe care am dat-o despre navigarea vapoarelor în convoi) a fost că acesta părea să fie cel mai scurt mod de a prezenta subiectul. Aici vreau să vă dau o idee despre un alt mod în care a fost împărţit subiectul de scriitori mai vechi, un mod care era prea lung ca să-1 folosesc în prezentarea mea, dar care este foarte bun.

Potrivit acestei scheme mai lungi există şapte „virtuţi”. Patru dintre ele sînt numite virtuţi „cardinale”, iar celelalte trei sînt numite virtuţi „teologice”. Virtuţile „cardinale” sînt cele pe care le recunosc toţi oamenii civilizaţi; cele „teologice” sînt acelea despre care, de regulă, ştiu numai creştinii. Mă voi ocupa de virtuţile teologice mai tîrziu: acum vreau să vorbesc despre cele patru virtuţi cardinale. (Cuvîntul „cardinal” nu are nici o legătură cu „cardinalii” din biserica romano-catolică. El derivă de la un cuvînt latin care înseamnă „încheietura uşii”. Aceste virtuţi au fost numite „cardinale” deoarece ele sînt, am putea spune, „pivotale”.) Ele sînt PRUDENŢA, CUMPĂTAREA, JUSTIŢIA şi CURAJUL.

Prudenţa înseamnă simţul practic obişnuit, efortul de a gîndi ce faci şi care este rezultatul probabil. În zilele noastre, oamenii abia dacă mai consideră prudenţa ca una dintre „virtuţi”. De fapt, întrucît Cristos a spus că noi putem intra în lumea Sa numai dacă devenim ca nişte copii, mulţi creştini cred că, de vreme ce eşti „bun”, nu are importanţă dacă eşti neghiob. Dar aceasta este o înţelegere greşită. în primul rînd, majoritatea copiilor dau dovadă de multă „prudenţă” cu privire la lucrurile care îi interesează, şi se gîndesc la ele în mod inteligent. în al doilea rînd, aşa cum arată Sf. Pavel, Cristos nu a intenţionat niciodată să spună că noi trebuie să rămînem copii în ceea ce priveşte inteligenţa: dimpotrivă, El ne-a spus nu numai „să fim nevinovaţi ca porumbeii”, ci şi „înţelepţi ca şerpii”. El vrea o inimă de copil, dar o gîndire de adult. El vrea să fim simpli, sinceri, plini de afecţiune şi în stare să învăţăm, aşa cum sînt copiii buni; dar El vrea de asemenea ca fiecare strop de inteligenţă pe care-1 avem să fie alert la locul lui şi în perfectă stare pentru luptă.

Faptul că tu dai bani la o organizaţie caritabilă nu înseamnă că nu trebuie să încerci să afli dacă organizaţia aceea este cinstită sau nu. Faptul că subiectul la care te gîndeşti este Dumnezeu însuşi (atunci cînd te rogi, de exemplu) nu înseamnă că poţi fi mulţumit cu aceleaşi idei copilăreşti pe care le-ai avut cînd erai de cinci ani. Desigur, este adevărat că Dumnezeu nu te va iubi mai puţin, sau nu te va folosi mai puţin, dacă s-a întîmplat să te naşti cu o minte mai puţin strălucită. El are loc pentru oameni cu foarte puţină inteligenţă, dar El vrea ca fiecare să-şi folosească inteligenţa pe care o are. Motoul adecvat nu este: „Fii bun, dragul meu, şi lasă-1 pe cel ce poate să fie isteţ”, ci: „Fii bun, dragul meu, şi nu uita că aceasta înseamnă şi să fii cît se poate de isteţ”. Dumnezeu nu-1 îndrăgeşte pe leneşul intelectual mai mult decît pe ceilalţi leneşi. Dacă intenţionezi să devii creştin, îţi atrag atenţia că te angajezi la ceva ce te va solicita în întregime, gîndirea ta şi tot ce eşti. Dar, din fericire, şi afirmaţia reciprocă este adevărată. Oricine care încearcă sincer să fie creştin va descoperi curînd că inteligenţa lui este mai acută; unul dintre motivele pentru care nu este nevoie de o educaţie specială ca să fii creştin este că însuşi creştinismul este o educaţie. Acesta este motivul pentru care un credincios needucat cum a fost Bunyan a putut să scrie o carte care a uimit întreaga lume.

Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre acele cuvinte care şi-a schimbat sensul. Acum înseamnă de obicei abstinenţă de la băuturile alcoolice. Dar în zilele cînd a doua virtute cardinală a fost numită „cumpătare”, nu însemna nimic de felul acesta. Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu însemna abstinenţă, ci însemna să nu mergi mai departe decît este potrivit. Este o greşeală să gîndeşti că creştinii ar trebui să fie abstinenţi; mahomedanismul este o religie a abstinenţei, nu creştinismul. Desigur, poate să fie de datoria unui anumit creştin, sau a oricărui creştin, la un moment dat, să se abţină de la băuturi tari, fie pentru că este genul de om care nu poate să bea fără să bea prea mult, fie pentru că vrea să dea banii aceia săracilor, fie pentru că este împreună cu oameni care sînt înclinaţi spre beţie şi nu trebuie să-i încurajeze prin faptul că bea el însuşi. Dar ideea importantă este că el se abţine pentru un motiv bun, de la ceva ce el nu condamnă şi de care îi place să-i vadă pe alţi oameni bucurîndu-se. Una dintre trăsăturile unui anumit tip de om rău este că el nu poate renunţa la un lucru fără ca să vrea ca toţi ceilalţi să renunţe la lucrul acela. Aceasta nu este calea creştină. Un anumit creştin poate găsi potrivit să renunţe la tot felul de lucruri pentru anumite motive speciale — să renunţe la căsătorie, la carne, la bere, la filme; dar în momentul cînd el începe să spună că acele lucruri sînt rele în ele însele, sau cînd începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le folosesc, el este pe o cale greşită.

Foarte mult rău s-a făcut în lumea modernă prin restrîngerea cuvîntului cumpătare la problema băuturii. Lucrul acesta îi ajută pe oameni să uite că poţi fi la fel de necumpătat cu privire la multe alte lucruri. Un bărbat care face din jocul de fotbal sau din maşină centrul vieţii sale, sau o femeie care îşi dedică toate gîndurile hainelor sau jocului de bridge sau cîinelui ei, sînt la fel de „necumpătaţi” ca şi cineva care se îmbată în fiecare seară. Desigur, necumpătarea lor nu se arată atît de uşor în exterior: mania jocului de bridge sau de fotbal nu te face să cazi lat în mijlocul drumului. Dar Dumnezeu nu este înşelat de aspectele exterioare.

Justiţia înseamnă mult mai mult decît ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat pentru tot ce ar trebui să numim „corectitudine” sau „dreptate”; ea include cinstea, cedarea reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor şi toată această latură a vieţii. Curajul include două forme — curajul care confruntă pericolul şi curajul care „rezistă” în suferinţă. Poate că „dîrzenie” este un cuvînt mai potrivit. Puteţi observa, desigur, că nu puteţi practica vreme îndelungată nici una dintre celelalte virtuţi fără să fie angajată aceasta din urmă.

Mai este încă un lucru cu privire la virtuţile cardinale care ar trebui să fie observat. Există o diferenţă între a face o anumită acţiune dreaptă sau cumpătată şi a fi un om drept sau cumpătat. Cineva care nu este un jucător bun de tenis poate să lovească din cînd în cînd cîte o minge bună. Cînd vorbeşti despre un jucător bun le referi la unul ai cărui ochi şi muşchi şi nervi au fost antrenaţi în aşa fel încît să lovească nenumărate mingi bune, aşa încît acum să poţi avea încrederea că va lovi bine mingea. Ochii, muşchii şi nervii lui au un anumit tonus şi o anumită calitate care este prezentă şi cînd el nu joacă tenis, la fel cum gîndirea unui matematician are o anumită particularitate şi trăsătură care este prezentă şi cînd el nu face calcule matematice. În acelaşi fel, un om care perseverează în a face acţiuni drepte va dobîndi în final o anumită calitate a caracterului. Cînd vorbim despre „virtute”, ne referim la acea calitate şi nu la acţiunile particulare.

Această distincţie este importantă pentru următorul motiv: Dacă ne-am gîndi numai la acţiunile particulare, s-ar putea să încurajăm trei idei greşite.

(1) S-ar putea să credem că, dacă faci un lucru bun, nu contează cum l-ai făcut şi de ce l-ai făcut — dacă l-ai făcut de bunăvoie sau silit, posac sau cu bucurie, din teamă de opinia publică sau pentru că l-ai considerat lucrul potrivit. Adevărul este că acţiunile bune făcute pentru motive rele nu ajută la construirea calităţii lăuntrice sau a trăsăturii de caracter numită „virtute”, şi tocmai această calitate sau trăsătură de caracter este cea care contează. (Dacă un jucător slab de tenis loveşte mingea foarte puternic, nu pentru că îşi dă seama că este nevoie de o minge puternică, ci pentru că s-a enervat, lovitura aceea s-ar putea, din întîmplare, să-1 ajute să cîştige meciul acela; dar nu îl va ajuta să devină un jucător care să fie bun în mod constant.)

(2) Am putea crede că Dumnezeu nu vrea decît să ne supunem unui set de reguli; în realitate, El vrea oameni de o anumită calitate.

(3) Am putea crede că „virtuţile” sînt necesare numai pentru viaţa actuală — că în lumea cealaltă am putea înceta să fim drepţi, pentru că nu va mai fi nici un lucru pentru care să ne certăm, şi am putea înceta să fim curajoşi, pentru că nu va mai fi nici un pericol. Este adevărat că în lumea viitoare probabil nu vor fi ocazii pentru fapte juste sau curajoase, dar vom avea toate ocaziile să fim felul acela de oameni care putem deveni numai ca rezultat al facerii unor asemenea fapte aici. Ideea nu este că Dumnezeu îţi va refuza intrarea în lumea Sa veşnică dacă nu ai anumite trăsături de caracter; ideea este că dacă oamenii nici măcar nu au început să formeze acele trăsături înăuntrul lor, atunci nici o stare sau situaţie exterioară nu va putea constitui un „rai” pentru ei adică, nimic nu i-ar putea face să aibă fericirea aceea adîncă, puternică şi de neclintit, pe care o are în gînd Dumnezeu pentru noi.

MORALITATEA SOCIALĂ

Primul lucru care trebuie clarificat cu privire la moralitatea creştină în relaţiile dintre oameni este că în acest domeniu Cristos nu a venit să predice un gen nou de moralitate. Regula de Aur a Vechiului Testament („Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie”) este o rezumare a ceea ce toţi oamenii au ştiut dintotdeauna că este drept. învăţătorii morali cu adevărat mari nu introduc niciodată o moralitate nouă; numai şarlatanii şi capricioşii fac acest lucru. Dr. Johnson a spus: „Oamenii au mai mare nevoie să li se aducă aminte ce ştiu, decît au nevoie să fie învăţaţi”. Adevărata slujbă a oricărui învăţător moral este să ne reamintească, mereu, mereu, vechile principii simple pe care nu sîntem deloc dornici să le aplicăm; este ca şi cum l-ai aduce mereu pe un cal înapoi la un gard peste care a refuzat să sară sau ca şi cum l-ai aduce pe un copil înapoi la fragmentul de lecţie pe care vrea să-1 evite.
Al doilea lucru care trebuie clarificat este că creştinismul nu a pretins şi nu pretinde că ar avea un program politic detaliat pentru aplicarea principiului „Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie” la o anumită societate, într-un anumit moment. Lucrul acesta ar fi imposibil. Principiul este destinat pentru toţi oamenii din toate timpurile, în timp ce un program anume, potrivit pentru un anumit loc sau timp, nu s-ar potrivi în alte condiţii. în afară de aceasta, creştinismul nu operează în felul acesta. Cînd îţi spune să-i hrăneşti pe cei flămînzi, nu îţi dă lecţii de gătit. Cînd îţi spune să citeşti Scripturile, nu îţi dă lecţii de ebraică şi greacă şi nici măcar de gramatică engleză. Creştinismul nu a fost menit niciodată să înlocuiască sau să înlăture artele şi ştiinţele umane obişnuite; dimpotrivă, el este o călăuză care poate să le dea tuturor direcţia bună şi este o sursă de energie care poate să le dea tuturor viaţă nouă, dar numai dacă se pun la dispoziţia lui.
Oamenii spun: „Biserica ar trebui să ia conducerea”. Afirmaţia aceasta este adevărată, dacă ei înţeleg conceptul de biserică în mod corect, dar este falsă dacă ei înţeleg conceptul de biserică în mod greşit. Prin Biserică ei ar trebui să înţeleagă totalitatea celor care aplică creştinismul. Cînd ei spun că Biserica ar trebui să ia conducerea, ei ar trebui să aibă în gînd faptul că unii creştini — care se întîmplă să aibă înzestrările adecvate — ar trebui să fie economişti şi oameni de stat, şi că toţi economiştii şi oamenii de stat ar trebui să fie creştini, şi că toate eforturile lor în politică şi economie ar trebui direcţionate în sensul punerii în practică a principiului: „Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie”. Dacă s-ar întîmplă aşa şi dacă noi ceilalţi am fi gata să acceptăm lucrul acesta, atunci ar trebui să găsim foarte repede rezolvarea creştină a problemelor noastre sociale.
Dar, desigur, cînd spun că Biserica ar trebui să preia conducerea, cei mai mulţi oameni se referă la faptul că ei vor ca clericii să elaboreze un program politic. Lucrul acesta este absurd. Clericii sînt persoanele acelea speciale din cadrul Bisericii care au fost pregătite în mod special şi care au fost puse deoparte ca să se îngrijească de lucrurile care ne privesc pe noi ca şi creaturi care vom trăi veşnic: iar noi le cerem să facă o slujbă cu totul diferită, pentru care ei nu au fost pregătiţi. Misiunea aceasta ne revine de fapt nouă, laicilor. Aplicarea principiilor creştine în organizaţiile profesionale sau în şcoli trebuie să vină de la creştinii care sînt conducători ai organizaţiilor şi directori de şcoli, la fel cum literatura creştină trebuie să vină de la romancieri şi dramaturgi creştini — nu de la un grup de episcopi care se adună laolaltă şi în timpul lor liber încearcă să scrie piese de teatru şi romane.
În acelaşi fel, Noul Testament, fără a intra în detalii, ne dă indicii clare cu privire la cum ar fi o societate deplin creştină. Poate că ne dă chiar mai mult decît putem primi. Ne spune că nu trebuie să fie oameni inactivi sau paraziţi: dacă cineva nu munceşte, ar trebui nici să nu mănînce. Fiecare trebuie să lucreze cu mîinile lui, ba mai mult, lucrul fiecăruia ar trebui să producă ceva bun: nu va fi o producţie de articole de lux stupide şi nici de reclame şi mai stupide, care să ne convingă să le cumpărăm. Nu trebuie să fie lăudăroşenie şi nimeni nu trebuie să-şi dea aere. în măsura aceasta o societate creştină ar fi ceea ce numim noi acum „de stînga”. Pe de altă parte, Noul Testament insistă totdeauna asupra ascultării noastre reale (şi asupra formelor exterioare de respect) de toţi magistraţii instalaţi pe drept, asupra ascultării copiilor de părinţi şi (mă tem că lucrul acesta nu se va bucura de popularitate) asupra ascultării nevestelor de bărbaţi. În al treilea rînd, trebuie să fie o societate veselă: plină de cîntece şi de bucurie, o societate care socoteşte că îngrijorarea şi anxietatea sînt rele. Curtoazia este una dintre virtuţile creştine; de asemenea, Noul Testament nu îi agreează pe oamenii care se amestecă mereu în treburile altora.
Dacă ar exista în prezent o asemenea societate şi dacă am vizita-o, cred că ne-am întoarce de acolo cu o impresie ciudată. Ar trebui să avem sentimentul că viaţa ei economică este foarte socialistă şi, în sensul acela, „avansată”, dar că viaţa de familie şi codul de maniere sînt mai degrabă de modă veche — poate chiar ceremonioase şi aristocrate. Fiecăruia dintre noi i-ar place anumite lucruri, dar mă tem că la foarte puţini dintre noi le-ar place societatea aceea în totalitatea ei. Tocmai la aceasta ne-am aştepta dacă creştinismul ar fi planul complet pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite moduri, şi fiecare dintre noi vrea să susţină că modificările pe care le-a adus el planului originar sînt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin: orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creştinism.
Încă un lucru. Există un sfat pe care ni-1 dau grecii păgîni din antichitate, evreii din Vechiul Testament şi marii învăţători creştini din Evul Mediu, sfat pe care sistemul economic modern 1-a nesocotit complet. Toţi oamenii aceştia ne-au spus să nu împrumutăm bani cu dobîndă: dar împrumutarea banilor cu dobîndă — ceea ce noi numim „investiţie” — este la baza întregului nostru sistem. Poate că de aici nu rezultă în mod absolut că noi greşim. Unii oameni spun că atunci cînd Moise şi Aristotel şi creştinii au fost de acord cu interzicerea împrumutării banilor cu dobîndă (sau „camătă” cum o numeau ei), ei nu şi-au putut imagina companiile pe acţiuni şi se gîndeau doar la persoanele individuale care dădeau bani cu împrumut şi că, prin urmare, noi nu trebuie să luăm seama la ce au spus ei. Aceasta este o problemă în privinţa căreia eu nu pot decide. Eu nu sînt economist şi nu ştiu dacă sistemul de investiţii este răspunzător pentru starea de lucruri în care ne aflăm. Tocmai acesta este motivul pentru care avem nevoie de un economist creştin. Eu am simţit că nu aş fi fost cinstit dacă nu v-aş fi spus că trei mari civilizaţii au fost de acord (sau cel puţin aşa pare la prima vedete) în ceea ce priveşte condamnarea unui lucru pe care noi ne-am bazat întreaga viaţă.
Încă un lucru şi apoi voi încheia. În pasajul în care Noul Testament spune că fiecare trebuie să lucreze, ne este dat şi un motiv: „Ca să aibă ce să dea celui lipsit”. Caritatea — dăruirea pentru cei săraci — este o componentă esenţială a moralităţii creştine: în înfricoşătoai ea pildă cu oile şi cu caprele, se pare că acesta este elementul de care depinde totul. Linii oameni din zilele noastre spun că această caritate ar trebui să fie nenecesară şi că în loc să dăruim săracilor, noi ar trebui să creăm o societate în care să nu mai fie săraci cărora să trebuiască să le dăm. S-ar putea ca ei să aibă dreptate cînd spun că ar trebui să creăm o asemenea societate. Dar dacă cineva crede că, drept consecinţă a acestui fapt, poate înceta să dăruiască, persoana aceea a rupt-o cu moralitatea creştină. Eu nu cred că cineva poate stabili o regulă cu privire la cît ar trebui să dăruim. Mă tem că singura regulă potrivită ar fi să dăruim mai mult decît avem în plus. Cu alte cuvinte, dacă cheltuielile noastre pentru confort, articole de lux, distracţii etc. sînt la acelaşi nivel cu ale celor care au acelaşi venit cu noi, probabil că creştinismul ar fi planul complet pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite moduri, şi fiecare dintre noi vrea să susţină că modificările pe care le-a adus el planului originar sînt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin: orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creştinism. dăruim prea puţin. Dacă donaţiile nu ne fac să strîngem deloc cureaua, mă tem că sînt prea mici. Ar trebui să fie lucruri pe care am vrea să le facem, dar nu le putem face deoarece donaţiile noastre caritabile le exclud. Vorbesc acum despre „donaţii caritabile” în sensul obişnuit. Anumite cazuri speciale de nevoi pe care le au rudele, prietenii, vecinii sau subalternii tăi, cazuri pe care Dumnezeu te obligă să le observi, pot necesita mult mai mult: îţi pot cere să mergi chiar pînă la punerea în pericol a propriei tale poziţii. Pentru mulţi dintre noi marele obstacol în calea dăruirii caritabile nu este traiul luxos sau dorinţa după mai mulţi bani, ci teama noastră — teama de nesiguranţă. Aceasta trebuie să fie recunoscută deseori ca o ispită. Uneori mîndria noastră ne împiedică să fim darnici; sîntem ispitiţi să cheltuim mai mult decît ar trebui pe forme spectaculoase de generozitate (bacşişuri, ospitalitate), şi mai puţin decît ar trebui pentru aceia care au cu adevărat nevoie de ajutorul nostru.
Şi acum, înainte de a încheia, voi încerca să ghicesc cum v-a afectat secţiunea aceasta pe voi, cei care aţi citit-o. Probabil că sînt printre voi unii cu idei de stînga care sînt foarte supăraţi că nu am mers suficient de departe în direcţia aceasta, şi sînt unii cu ideologie opusă, care sînt foarte supăraţi pentru că ei cred că am mers mult prea departe. Dacă este aşa, faptul acesta ne aduce la adevăratul obstacol în elaborarea planului pentru o societate creştină. Cei mai mulţi dintre noi nu abordează subiectul ca să afle ce spune creştinismul: noi îl abordăm cu speranţa să găsim sprijin din partea creştinismului pentru ideile partidului nostru. Noi căutăm un aliat acolo unde ni se oferă fie un Stăpîn, fie un Judecător. Şi eu sînt la fel ca şi ceilalţi. În secţiunea aceasta sînt fragmente pe care am vrut să le las deoparte. Şi tocmai acesta este motivul pentru care nu va rezulta nimic din aceste prelegeri decît dacă vom face un mare ocol. O societate creştină nu se va instala decît atunci cînd cei mai mulţi dintre noi o vom dori cu adevărat: şi noi nu o vom dori cu adevărat pînă cînd nu vom deveni pe deplin creştini. Pot spune: „Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie”, pînă mă fac vînăt la faţă, dar nu pot împlini ce spun decît atunci cînd îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi: şi nu pot învăţa să-1 iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi decît după ce am învăţat să-L iubesc pe Dumnezeu; şi nu pot învăţa să-L iubesc pe Dumnezeu decît dacă învăţ să ascult de El. Aşadar, cum v-am spus, sîntem împinşi spre ceva mai profund — sîntem împinşi să trecem de la problemele sociale la problemele religioase. Căci calea cea mai ocolită este cea mai scurtă cale spre casă.

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL “UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

REGULI OBLIGATORII PENTRU POSTAREA COMENTARIILOR PE BLOGUL LUI TOMIS THE CAT:

Vă rugăm să comentaţi la obiect, referindu-vă strict la conţinutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene sau “epitete”, atacurile de orice fel la persoana autorului articolului, afişarea de anunţuri publicitare sau linkuri prin care sunt promovate ateismul, satanismul, anticreştinismul, rasismul, fascismul, comunismul, precum şi jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu, se vor sancţiona drastic prin cenzurarea parţială a comentariului, ştergerea integrală a comentariului sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului celui care şi-a permis să încalce acest Regulament.

Blogul lui Tomis the Cat nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora, revenind, integral, autorului comentariului.
error: Content is protected !!