previous arrow
next arrow
Slider

CE FACI PENTRU TINE, PIERE ODATĂ CU TINE. CE FACI PENTRU ALȚII... RĂMÂNE!

C.S. LEWIS – DRAGOSTEA ȘI SPERANȚA

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !

Domnul să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani. Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei. Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu!

CARTEA “CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ AICI LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu.
Citiţi-o şi nu veţi regreta !

DRAGOSTEA

Am spus într-un capitol anterior că sînt patru virtuţi „cardinale” şi trei virtuţi „teologice”. Cele trei virtuţi teologice sînt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne vom ocupa de credinţă în ultimele două capitole. În capitolul 7 ne-am ocupat în parte de dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei părţi a dragostei care este numită iertare. Aş vrea acum să spun mai multe lucruri.
Mai întîi, cu privire la înţelesul cuvîntului. Cuvîntul folosit original de teologi a fost „caritate”, care acum a ajuns să însemne doar ceea ce numim „binefacere” — adică, a le dărui săracilor. La început, cuvîntul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi înţelege cum a ajuns să aibă sensul modern. Dacă un om are „caritate”, dărnicia faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe care le face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă acesta ar fi singurul înţeles al carităţii. La fel s-a întîmplat şi cu cuvîntul „rimă” — care este cel mai evident lucru în legătură cu poezia; în final, oamenii au ajuns să înţeleagă prin „poezie” doar rimă şi nimic mai mult.)

Caritate înseamnă „Dragoste, în sensul creştin”. Dar dragostea, în sensul creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei; este acea stare a voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care trebuie să învăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.

În capitolul despre iertare am arătat că dragostea noastră pentru noi înşine nu înseamnă că ne place de noi înşine. Înseamnă doar că ne dorim binele. În acelaşi sens, dragostea creştină (sau caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru complet diferit de afecţiune. Nouă „ne place” sau „avem afecţiune” pentru unii oameni, iar pentru alţii nu avem afecţiune. Este important să înţelegem că această „afecţiune” naturală nu este nici păcat şi nici virtute, după cum faptul că îţi place sau nu o mîncare nu este un păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea ce facem cu această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.
Afecţiunea naturală pentru anumiţi oameni face să ne fie mai uşor să fim „caritabili” faţă de ei. Prin urmare, este datoria noastră normală să încurajăm afecţiunile noastre — să „ne placă” de oameni pe cît posibil (la fel cum este de datoria noastră să ne încurajăm să ne placă exerciţiul fizic sau mîncarea sănătoasă) — nu pentru că această atitudine în sine este virtutea dragostei, ci pentru că o ajută. Pe de altă parte, este de asemenea necesar să fim foarte atenţi ca nu cumva afecţiunea noastră faţă de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar nedrepţi faţă de alţii. Sînt cazuri cînd faptul că ne place de o anumită persoană este în conflict cu dragostea noastră faţă de acea persoană. De exemplu, o mamă care-şi iubeşte la nebunie copilul poate fi tentată de afecţiunea ei naturală să-1 „răsfeţe”; adică, să-şi satisfacă propriile impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai tîrziu a copilului.
Dar cu toate că această simpatie naturală ar trebui să fie încurajată în mod normal, ar fi foarte greşit să credem că pentru a deveni caritabili trebuie să încercăm să producem sentimente de afecţiune. Unii oameni au un temperament „rece”; acesta poate fi un dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu este păcat să ai indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea de a învăţa dragostea şi nici nu-i scuteşte de a o aplica. Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu vă irosiţi timpul întrebîndu-vă dacă-1 „iubiţi” pe aproapele vostru; acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De îndată ce facem aceasta, noi descoperim unul dintre marile secrete. Cînd te comporţi ca şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să-1 iubeşti într-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi place, vei descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă îi faci un bine, vei descoperi că-1 displaci mai puţin. Există, este adevărat, o excepţie. Dacă îi faci un bine, nu pentru a face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci ca să-i arăţi cît de iertător eşti tu şi ca să-i creezi obligaţii faţă de tine, pentru ca apoi să stai şi să aştepţi să vezi „recunoştinţa” lui, probabil că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sînt proşti: ei depistează foarte repede ceva ce este făcut pentru a impresiona sau pentru a-ţi da aere de superioritate.) Dar ori de cîte ori facem un bine cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut de Dumnezeu (ca şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru, învăţăm să-1 iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va displace mai puţin.
În consecinţă, deşi dragostea creştină pare să fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sînt pline de sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune, totuşi ea duce la afecţiune. Diferenţa între un creştin şi un om lumesc este că omul lumesc are numai afecţiuni sau „simpatii”, iar creştinul are numai „caritate” („dragoste”). Omul lumesc îi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că „îi place” de ei; creştinul, încercînd să trateze pe oricine frumos, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult — inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina la început că i-ar putea simpatiza.
Aceeaşi lege spirituală acţionează în mod îngrozitor în direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la început pe evrei pentru că i-au urît; după aceea i-au urît şi mai mult pentru că îi maltrataseră. Cu cît eşti mai crud, cu atît vei urî mai mult; şi cu cît urăşti mai mult, cu atît vei deveni mai crud — intri într-un cerc vicios care nu se sfîrşeşte niciodată.
Binele şi răul cresc cu dobîndă. Acesta este motivul pentru care deciziile mărunte pe care noi le luăm în fiecare zi au o importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-1 poţi face astăzi înseamnă capturarea unui punct strategic din care, peste cîteva luni, s-ar putea să înaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat nicicînd. Complacerea aparent obişnuită în pofte sau mînie poate însemna pierderea unei culmi sau a unei căi ferate sau a unui cap de pod de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel ar fi imposibile.
Unii scriitori folosesc cuvîntul caritate nu numai pentru a descrie dragostea creştină dintre oameni, ci şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. în ceea ce priveşte al doilea aspect dintre acestea două, oamenii îşi fac deseori probleme. Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot descoperi un asemenea sentiment înăuntrul lor. Ce ar trebui să facă? Răspunsul este acelaşi ca şi mai înainte. Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu încercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă întrebarea: „Dacă aş fi sigur că-L iubesc pe Dumnezeu, ce aş face?” Cînd aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai lucrul acela.

În general, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un subiect mult mai clar decît dragostea noastră pentru El. Nimeni nu poate avea întotdeauna sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea, sentimentele nu sînt lucrul cel mai important pe care-1 vrea Dumnezeu. Dragostea creştină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune de voinţă. Dacă încercăm să facem voia Lui, noi împlinim porunca: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău”. El ne va da sentimente de dragoste dacă găseşte cu cale. Noi nu le putem crea şi nu trebuie să pretindem că sînt un drept al nostru. Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează. Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa noastră; tocmai de aceea este neabătută în hotărîrea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricît ne-ar costa pe noi şi oricît L-ar costa pe El.

SPERANŢA

Speranţa este una dintre virtuţile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este (aşa cum cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm lumea actuală aşa cum este. Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sînt tocmai aceia care s-au gîndit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii înşişi, care au pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii bărbaţi care au făurit Evul Mediu, evanghelicii englezi care au abolit comerţul cu sclavi, toţi aceştia şi-au lăsat urmele pe Pămînt tocmai pentru că minţile lor au fost preocupate de Cer. Numai de cînd creştinii au încetat în mare măsură să se mai gîndească la lumea viitoare, numai de atunci încoace au devenit atît de ineficienţi în lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer şi pămîntul vă va fi dat „pe deasupra”: ţintiţi spre pămînt şi nu veţi primi nici pămîntul şi nici cerul. Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi observat şi în alte lucruri. Sănătatea este o mare binecuvîntare, dar în momentul cînd îţi faci din sănătate unul dintre obiectivele tale principale, începi să devii capricios şi îţi închipui că ceva nu este în ordine cu tine. Vei dobîndi sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri — mîncare, jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva civilizaţia cîtă vreme civilizaţia este principalul nostru obiectiv. Trebuie să învăţăm să vrem altceva mai mult.
Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este foarte dificil să dorească „Cerul” — cu excepţia sensului în care „Cerul” înseamnă reîntîlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru care lucrul acesta este dificil este că noi nu am fost educaţi în privinţa aceasta: toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile asupra acestei lumi. Un alt motiv este că atunci cînd un adevărat dor după Cer este prezent în noi, noi nu îl recunoaştem. Majoritatea oamenilor, dacă ar fi învăţat cu adevărat să-şi cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi încă cu tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Sînt în lumea aceasta tot felul de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot niciodată să-şi ţină promisiunea pînă la capăt. Dorinţele care se nasc în noi cînd ne îndrăgostim pentru prima oară sau cînd ne gîndim pentru prima dată la o ţară străină sau cînd abordăm pentru prima oară un subiect care ne interesează, sînt dorinţe pe care nici căsătoria, nici călătoriile şi nici învăţătura nu le pot satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi în mod obişnuit căsătorii nereuşite, călătorii nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate. Vorbesc despre cele mai bune realizări posibile. Este ceva ce am întrezărit în acel prim moment de dor, ceva ce se pierde în realitate. Cred că toţi înţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie bună, hotelurile şi priveliştile pot să fie excelente, chimia poate să fie un domeniu foarte interesant: dar ceva ne-a scăpat. Există două modalităţi greşite şi una corectă de a aborda acest fapt.
(1) Calea nebunului. El dă vina pe lucruri. El îşi petrece toată viaţa gîndindu-se că dacă şi-ar fi luat altă soţie sau dacă ar fi mers într-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci ar fi capturat acel misterios ceva după care tînjim cu toţii. Cei mai mulţi dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi nemulţumiţi din lume fac parte din această categorie. Ei îşi petrec vieţile mergînd de la o femeie la alta (prin divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezînd întotdeauna că acesta din urmă este în sfîrşit lucrul pe care l-au dorit, dar sînt dezamăgiţi întotdeauna.
(2) Calea „omului rezonabil” ajuns la dezamăgire. El îşi spune curînd că totul a fost o iluzie. „Bineînţeles că simţi aşa cînd eşti tînăr,” spune el, „dar cînd ajungi la vîrsta mea, încetezi să mai cauţi capătul curcubeului.” De aceea, el se resemnează şi învaţă să nu aştepte prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care obişnuia, cum ar spune el, „să ceară luna de pe cer”. Desigur, acesta este un drum mai bun decît primul şi îl face pe om mult mai fericit şi mai puţin supărător pentru societate. El tinde să-1 facă pe om mărginit şi plin de sine (el este capabil să le fie superior celor pe care-i numeşte „adolescenţi”), dar, în ansamblu, el se descurcă destul de bine. Ar fi cea mai bună poziţie pe care am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să presupunem că fericirea infinită există cu adevărat, că ne aşteaptă. Să presupunem că poţi ajunge cu adevărat la capătul curcubeului. În cazul acesta, ar fi păcat să afli prea tîrziu (la o clipă după moarte) că presupusa noastră „judecată sănătoasă” a înăbuşit în noi capacitatea de a ne bucura de acea adevărată fericire.
(3) Calea creştină. Creştinul spune: „Creaturile nu se nasc cu dorinţe decît dacă există posibilitatea de satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei bine, există un lucru numit mîncare. O răţuşcă vrea să înoate: ei bine, există un lucru numit apă. Oamenii simt o dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă descopăr în mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o altă lume. Dacă nici una dintre plăcerile mele pămînteşti nu o poate satisface, aceasta nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că plăcerile pămînteşti nu au fost menite să o satisfacă, ci doar să o stîrnească, să sugereze lucrul real. Dacă este aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să nu dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru aceste binecuvîntări pămînteşti şi, pe de altă parte, să nu le confund niciodată cu realitatea a cărei copie sau ecou sau miraj sînt ele. Trebuie să păstrez vie în mine dorinţa după ţara mea adevărată, pe care nu o voi găsi decît după moarte; nu trebuie niciodată să o las să fie acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre ţara aceea şi să-i ajut pe alţii să facă acelaşi lucru”.
Nu are rost să vă îngrijoraţi din pricina glumeţilor care încearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire la „Cer”, spunînd că ei nu vor „să-şi petreacă veşnicia cîntînd la harpă”. Răspunsul care trebuie să le fie dat unor asemenea oameni este că dacă ei nu pot înţelege cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur etc.) sînt, desigur, o încercare simbolică de a exprima inexprimabilul. Instrumentele muzicale sînt menţionate deoarece pentru mulţi oameni (nu pentru toţi) muzica este singurul lucru cunoscut în viaţa prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul şi infinitul. Coroanele sînt menţionate pentru a sugera faptul că cei care sînt uniţi cu Dumnezeu în veşnicie vor fi părtaşi la splendoarea, la puterea şi la bucuria Lui. Aurul este menţionat pentru că sugerează eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte) şi valoarea lui enormă. Oamenii care iau aceste simboluri în sens literal ar putea la fel de bine să creadă că atunci cînd Cristos ne-a spus să fim ca porumbeii, a vrut să spună că noi trebuie să depunem ouă.

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL “UN LUTHER AL ROMÂNIEI”



UTILE PENTRU SUFLETUL TAU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

REGULI OBLIGATORII PENTRU POSTARE COMENTARII PE BLOGUL LUI TOMIS THE CAT:

Vă rugăm să comentaţi la obiect, referindu-vă strict la conţinutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene sau “epitete”, atacurile de orice fel la persoana autorului articolului, afişarea de anunţuri publicitare sau linkuri prin care sunt promovate ateismul, satanismul, anticreştinismul, rasismul, fascismul, comunismul, precum şi jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu, se vor sancţiona drastic prin cenzurarea parţială a comentariului, ştergerea integrală a comentariului sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului celui care şi-a permis să încalce acest Regulament.

Blogul lui Tomis the Cat nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora, revenind, integral, autorului comentariului.
error: Content is protected !!